Shinju's Workshop

M-a încercat un sentiment tare ciudat acuma cand am fost acasă. O nostalgie pe care nu am mai simţit-o de mult şi nu în această situaţie, cel putin… Prima dată când am păţit-o a fost la “cafeaua” de sâmbătă dimineaţa la d-na Marcu (fosta vecina). Din momentul în care am păşit pe strada pe care am locuit atâţia ani, am avut un sentiment de căldură, o bucurie amestecată cu tristeţe, parcă mi se părea totul cunoscut şi parcă nu, pentru că multe s-au schimbat, nee?
Când am ajuns în dreptul casei grădina din faţa casei (partea care fusese a noastră) nu mai arăta aşa cum fusesem obişnuită, era plină de buruieni, iar caisele atârnau în copac fară sa le culeaga nimeni… Parea pustiu, ca o casă părăsită… Şi cel mai ciudat mi se părea să scrie acolo sus, mare “Asiban, asigurări….bla bla” … Ah, şi eu care mă mândream că nu fusesem de loc afectată de vânzarea casei! Dar, no, se întâmplă şi la case mai mari!
Apoi a fost şi mai ciudat când am intrat în curtea bisericii, acolo unde m-am jucat atâţia ani! Unde erau nucii şi teii de atunci? Toţi copacii îi escaladasem şi le ştiam crengile! Mai ales nucul ăla de la poartă, “turnul de observaţie”, care avea crengile puse de parcă erau trepte, numai bune de urcat… Acum sunt mulţi brazi, care pe vremea aia erau nişte piticanii... acuma… wow, parcă nu le mai vedeam vârful!
Pentru prima data am tânjit dupa momentele acelea când mă jucam cu Ariadna ore în şir, fie de-a “Şerifii Stelari”, fie de-a “Mieunel şi Georgiana”, fie de-a “Grădina lui Sandy Bell”, fie… ah, erau multe…
Oare pentru că am crescut în varstă (ca să nu zic că am îmbătrânit) am păţit asta? Oare pentru că nu am mai fost de mult acasă şi deja lucrurile astea par so far far away?! Nu ştiu… Poate îmi daţi voi vreo idee…